Sunt trei luni de cand s-a dus mama. Si nu vreau sa ma mai gandesc la ce as fi putut sa fac pentru ea cand traia. Pentru ca nu mai conteaza. E prea tarziu pentru asta. O vad in fiecare zi in care urc in biblioteca. O vad in fotografiile de pe raftul pe care le-am pus, unde nici macar nu am indraznit sa sterg praful. O vad in durerea lui Tata in fiecare zi in care vorbesc cu el. O vad in ochii Mihaelei cand se uita la mine. O aud in vocea ei cand vorbim. O vad in tatuajul de pe mana mea. Pentru ca am vrut sa o am mereu langa mine cumva. Si ii cer iertare. Pentru ca am fost mic si prost si nu m-am gandit decat la mine. Si pentru ca am fost mare si mai destept si am continuat sa ma gandesc doar la mine.
Anca mi-a spus de curand ca mama ei o mai viseaza pe mama. Si ca dupa ce o viseaza plange.
Eu nu o visez pe mama. Eu visez momentele tampite din viata mea. Momentele cand ar fi trebuit sa fiu alaturi de ea. Si ma trezesc in mijlocul noptii si ma ridic si stau pe marginea patului. Si ies din dormitor si ma opresc pe scari unde ma asez si plang. Pana vine la mine motanul cu o figura intrebatoare, neintelegand ce caut eu acolo. Si ma intorc in pat unde stau cu ochii in tavan pana dimineata si rememorez toate momentele cu ea. Imi reamintesc cand ma intalneam cu ea in centrul orasului si stateam de vorba. Si de cate ori cineva o mentioneaza intr-o discutie imi aduc aminte de ea. Imi amintesc cum stateam impreuna pe bancuta dintre blocuri, langa clubul pensionarilor din gavana. Imi aduc aminte cum statea pe canapea cu motanul in brate. Imi aduc aminte cum a venit la gaesti speriata pentru ca aflase ca intrasem intr-o altercatie cu unii si ca aveam buza rupta si capul spart. Imi aduc aminte de momentul cand eram copil si citeam Spartacus si am intrebat-o despre ce nu intelegeam in carte. Si multe altele.
Si de cate ori (iarta-ma iubire) pe Anca o suna mama ei in fiecare zi sa o intrebe ce mai face nu pot sa nu ma simt trist. Pentru ca mama nu o sa ma mai sune niciodata sa ma intrebe ce mai fac. Si imi vad de viata mea incercand sa ma prefac ca totul e in regula. Incercand sa traiesc cu ideea ca tot ceea ce sunt si ce fac i se datoreaza ei. Si ca tot ce ar fi vrut sa-mi spuna e scris intr-un jurnal, o agenda de la avon, jurnal pe care l-am citit prima data exact acum trei luni si pe care nu am mai avut curaj sa-l citesc de atunci.
Ai stiut ca te duci Mama, ai stiut si nu ne-ai spus. Ai tinut in tine si ai luptat cat ai putut. Mi-am dat seama dupa ceva vreme. Mi-am dat seama ca stiai. Si ca atunci cand ne vedeam tu iti luai ramas bun. Si m-ai tinut de mana...
Astazi te-am vazut peste tot. Te-am vazut stand pe banca la galeria de arta. Te-am vazut langa mine prin centrul orasului. Ai fost tot timpul cu mine. Cum te vad in fiecare zi. Te iubesc Mama...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu