Epilog...

Făcuse tot ceea ce putuse. Fusese un prost, închipuindu-şi că putea realiza ceva. Ce reprezenta un singur om împotriva unui popor de războinici ? Istovit, rumegându-şi cu amărăciune înfrângerea, călări spre Breygna, unicul loc ce-i rămăsese. Nu se mai întreba de ce Liga îşi întârzia atacul. Nu aveau să vină. Consideră mesajul lui un şiretlic, o cursă. Sau, la fel de bine, uitase coordonatele exacte; o cifră greşită îi trimisese mesajul în golul unde nu exista nici timp, nici spaţiu. Pentru asta, murise Raho, murise Iot, murise Mogien: pentru un mesaj care nu ajunsese nicăieri. Iar el era exilat aici pentru restul vieţii, inutil, un străin într-o lume străină.La urma urmei, era lipsit de importanţă. Era un singur om. Soarta unui om nu este importantă.„Dacă asta nu-i important, atunci ce este ? Nu putea suporta amintirea acelor cuvinte. Privi îndărăt, încă o dată, ca să uite chipul lui Mogien, apoi răcnind, ridică braţul schilod pentru a stăvili lumina intolerabilă, copacul înalt de foc alb care ţâşni, în tăcere, pe câmpia dinapoia lui.în vacarmul şi rafala de vânt care urmară, vântelegarul ţipă, apoi se prăbuşi îngrozit spre sol, Rocannon sări depe şa şi se ghemui la pământ, acoperindu-şi capul cu braţele. N-o putea însă spulbera - nu lumina, ci bezna, întunericul ce-i orbise mintea, cunoaşterea în adâncul fiinţei lui a faptului că o mie de oameni muriseră într-o secundă. Moarte, moarte, moarte iarăşi, şi iarăşi, toată dintr-o dată, într-o clipă, în trupul şi creierul său. Apoi, tăcere, înălţă capul şi ascultă, şi auzi liniştea.

Coborând pe vânt în curtea Breygnei, la apusul soarelui, descăleca şi rămase lângă vântelegar - un bărbat obosit, ţinând aplecat capul cărunt. Se strânseră iute în jurul lui locuitorii bălai ai castelului, întrebându-l ce fusese focul cel mare din miazăzi şi dacă alergătorii de pe şesuri care povesteau despre nimicirea Străinilor spuneau adevărul. Era ciudat cum îl înconjuraseră, ştiind că el ştia. Bărbatul o caută cu privirea pe Ganye. Când îi zări chipul, îşi regăsi graiul şi rosti, cu multe şovăieli:- Vrăjmaşul a fost distrus. Nu va mai reveni aici. Lordul tău Ganhing a fost răzbunat. Şi lordul meu, Mogien. Şi fraţii tăi, Yahan, şi neamul lui Kyo, şi prietenii mei. Toţi sunt morţi.îi făcură loc să treacă şi el intră în castel, singur.Peste câteva zile, într-un amurg azuriu şi limpede, spălat de ploile turnătoare, o însoţi pe Ganye pe terasa încă udă a turnului. Femeia îl întrebase dacă avea să părăsească Breygna. El tăcu multă vreme înainte de-a răspunde:- Nu ştiu. Yahan se va întoarce în miazănoapte, în Hallan, cred. Sunt destui tineri aici doritori să întreprindă o asemenea călătorie pe mare. Iar Lady a Hallanuluiaşteaptă veşti despre fiul ei... însă Hallan nu este căminul meu. Eu nu am aşa ceva. Nu fac parte din poporul vostru. Ganye ştia acum câte ceva despre el şi-l întrebă: - Cei din neamul tău nu vor veni să te caute ? Bărbatul privi peste ţinutul minunat: râul sclipea înamurgul verii, departe către sud.- S-ar putea, zise el. Peste opt ani. Ei pot trimite moartea instantaneu, însă viaţa e mai înceată... Cine este neamul meu ? Eu nu mai sunt ce-am fost. M-am schimbat, am băut din izvorul munţilor. Şi nu-mi doresc niciodată să mai merg acolo unde aş putea auzi glasurile vrăjmaşilor mei.Laolaltă parcurseră, în tăcere, şapte paşi până la parapet; după aceea, Ganye, privind către azurul neclar al munţilor, vorbi:- Rămâi cu noi aici. Rocannon tăcu puţin, apoi spuse:- Voi rămâne. Pentru o vreme.A rămas însă pentru tot restul vieţii. Când navele Ligii s-au întors pe planetă şi Yahan a călăuzit una din expediţii către sud, spre Breygna, în căutarea lui, l-au aflat mort. Cei din Breygna îşi jeliseră Lordul, iar văduva lui, înaltă şi bălaie, purtând în jurul gâtului o nestemată mare, vineţie, montată în aur, i-a primit pe cei care veniseră după el. Astfel încât n-a ştiut niciodată că Liga dăduse planetei numele său.

(fragment din Lumea lui Rocannon - Ursula K. LeGuinn)