Cand am reintalnit-o mi-a inghetat sufletul. O prietena ne-a facut cunostinta. Fara sa stie ca o cunosteam. Nu avea cum. Nimeni nu avea cum. In afara de mine.
Cand am privit-o in ochi m-am pierdut. Si-a luat privirea de la mine si i-am fost recunoscator pentru asta.
M-am intors si am plecat. Fara un cuvant. Terminat, incoerent..speriat. Socul a fost prea puternic.
Cum as fi putut sa-i spun... cum as fu putut sa o ating cand nici macar nu ma puteam uita la ea?
Ani intregi am trait cu frica sa s-ar putea sa o revad candva. Pana cand un capriciu al legii probabilitatilor mi-a adus-o in cale.
E ea si nu e ea. E ea din realitatea asta, atat de asemanatoare cu EA dar totusi diferita.
Nu puteti intelege ce s-a petrecut cu mine in momentul in care am vazut-o.
Nu puteti intelege dorinta, tentatia.
Cum as putea sa-i spun...cum as putea sa-i explic ca o iubesc, ca am iubit-o, ca am pierdut-o, ca a murit.... Cum sa-i explic ca am indoit realitatea in jurul ei, ca m-am jucat de-a Dumnezeu cu timpul, ca am taiat o secunda de aici un minut de acolo pana cand am adus-o inapoi. Pana ce a aparut iar in linia mea temporala.
Cum sa-i explic ca in infinita lui intelepciune si in rautatea lui sadica Universul compenseaza erorile, greselile, modificarile facute de micul zeu nebun care s-a jucat cu timpul. Cum sa-i spun ca la fiecare schimbare de realitate o pierdeam din nou. Iar si iar. Pana cand m-am apropiat de nebunie. Pana cand mi-am dat seama ca singura solutie ca ea sa existe in realitatea mea e ca drumurile noastre sa nu se interesecteze. Ca trebuie sa fac sacrificiul suprem pentru ca ea sa existe.
Cum sa-i explic ca o iubesc dar nu putem fi niciodata impreuna. Pentru ca asta ar insemna sa o pierd iarasi. Asa ca merg mai departe. Cat mai departe de ea.
Plec pentru ca asta e pretul existentei ei. Si plec pentru ca asta e pedeapsa mea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu